Refugiați pentru a doua oară, au acum șansa unui nou început

„Călătoria a fost în regulă,” spune Bashir M.H., 52, originar din Darfur, stând curajos pe o bancă, afară, în ciuda gerului. Cuprinde cu privirea noile împrejurimi – două clădiri-dormitor și un teren de fotbal – și respiră ușurat.

Într-una din camerele pentru femei, Khaltoum A.R., 39 de ani, și fiicele sale Malaz, 11 ani, și Maab, 8 ani, își despachetează lucrurile.

„Am fost puțin obosiți, dar de îndată ce am ajuns aici am simțit un val de energie”, spune mama în timp ce scoate din bagaj hainele, papucii și borcanele mari cu un fel de tămâie sudaneză, groasă, maro.

„Este un aspect important al culturii noastre să ne facem casele să miroasă frumos. Fac singură amestecul acesta din lemn de santal, mosc și flori.”

Centrul de tranzit în regim de urgență (CTU) din Timișoara va fi casa refugiaților până când vor putea continua să meargă către destinația lor finală. În Norvegia, ei vor fi relocați și vor avea șansa să își construiască o viață nouă.

Ce înseamnă să refugiezi de două ori? „Înseamnă depresie,” spune el. “Oriunde mergi, problemele te urmează.”

Refugiații au trecut prin iad – de două ori. Din cauza războiului, au fugit din Darfur, Sudan în Libia, doar ca să găsească și Libia cuprinsă de haos. Au fost salvaţi, în cadrul unei operațiuni comune, de către UNHCR și Organizația Internațională pentru Migrare (IOM) și acum sunt oaspeți temporari ai guvernului român, căruia îi aparține CTU.

Refugees from Libya take emergency exile awaiting resettlement

Romania. Refugees from Libya take emergency exile awaiting reset

Refugiații au sosit cu zboruri comerciale obișnuite, într-un grup de 51 – din Sudan, Eritreea și Siria. Au plecat din Tripoli în zorii zilei de 5 decembrie și au ajuns în Timișoara pe 6 decembrie, dis de dimineață, zburând prin Istanbul și București.

Cea mai întunecată oră este cea dinaintea zorilor. Au ajuns la CTU în autobuze speciale, fluturând veseli stegulețe ale României și UE.

„Suntem bucuroși să îi primim, să îi cazăm în camere calde și să le oferim condiţii pentru un duș cald după lunga călătorie,” spune Camelia Nitu-Frațila, UNHCR România.

Explicând modul în care sunt identificați refugiații aflați în situații vulnerabile, în zonele de conflict, aceasta spune: “Este foarte dificil să cuantifici suferința umană. Când o persoană este forțată să fugă, cum faci selecția? UNHCR încearcă să acorde prioritate evacuarea celor mai vulnerabili dintre refugiați.”

Printre cei evacuați se numără mame văduve și familii nu doar cu copii, dar și cu bunici în vârstă.

La capătul drumului sunt țări care acceptă refugiați pentru relocare permanentă, precum Norvegia și Marea Britanie.

La CTU, refugiații vor avea întâlniri cu autoritățile de imigrare din aceste țări, în timp ce este elaborată documentația necesară pentru a continua călătoria spre noul lor cămin. În timp ce așteaptă confirmarea de plecare, refugiațiiaparticipă la cursuri de limbă și orientare culturală. Perioada de timp dintre evacuare și relocare este de obicei de două sau trei luni. CTU este un loc de popas în care se pot odihni.

Mulți dintre sudanezii sosiți dis-de-dimineață sunt epuizaţi și merg la culcare, în alt dormitor, o familie de irakieni care a aterizat din Siria în urmă cu trei zile, este deja trează și odihnită.

„Am fost epuizați după călătorie,” spune Ferase A. A., 51 de ani, care a călătorit cu soția sa, cei doi copii, părinții, fratele și sora sa. “De la Damasc la Beirut am mers cu autobuzul, apoi am zburat cu avionul până la București și apoi la Timișoara; am dormit apoi 10 ore. Dar acum suntem nerăbdători… mergem în Marea Britanie.”

În Bagdad, Ferase era negustor, făcând comerț cu materii prime pentru producerea farmaceuticelor. A pierdut totul în război, dar a sperat la o viață mai bună atunci când el și familia sa s-au mutat în Siria. Acolo, a lucrat ca asistent al unui doctor într-un spital, până când și viața din Damasc a devenit de netrăit.

Ce înseamnă să refugiezi de două ori? „Înseamnă depresie,” spune el. “Oriunde mergi, problemele te urmează.”

În Marea Britanie speră să lase ghinionul în urmă. “Am un sentiment pozitiv cu privire la Marea Britanie. Știu că trăiesc mulţi oameni de diferite naționalități acolo și acest lucru este bun.”

„Războaiele au continuat așa de mult timp. Vreau să spun tuturor europenilor despre asta. Vreau ca informaţiile mele să ajungă la ei.”

Atât fata sa, Rawsan, de 13 ani, cât și fiul său Abdulah de 11 ani, vorbesc deja puțin limba engleză. Rawsan vrea să devină doctor când va fi mare. Abdulah vrea să fie stomatolog “deoarece nu este așa mult sânge” în stomatologie. Abdulah și-a adus periuța de dinți și pasta de dinți cu el.

Pe banca din fața căminelor, Bashir M.H. din Sudan este încă treaz. Fostul lucrător în construcții are amintiri dureroase din Libia, unde poliţia coruptă l-a reținut pentru o răscumpărare pe care nu a putut s-o plătească și l-a predat autorităților care l-au încarcerat.

„Am iubit Libia, dar viaţa a devenit foarte dură acolo” spune el, ținând în mână un pachet de țigări. „Te plimbai pe stradă și puteai fi jefuit sau ameninţat cu cuțitul doar pentru asta. Nu mai e pace acolo deloc. Întreaga populație deține arme, arme mici și mari.

„Știu că în Norvegia va fi frig,” continuă el. „Dar mă voi obișnui. Voi face orice; voi lucra orice.”

În cămine, un alt refugiat sudanez, o văduvă de 51 de ani și mama a șase copii, Hawa D.S., după ce a făcut duș, şi-a pus pe cap eșarfa neagră cu auriu şi aşteaptă să ne întâlnească.

„Înainte era pace în Sudan,” își amintește ea. „Eram fermieri şi creşteam bovine înainte de război. Libia părea un loc în care să evadezi, dar…

„Războaiele au continuat așa de mult timp. Vreau să spun tuturor europenilor despre asta. Vreau ca informaţiile mele să ajungă la ei.”

Fiul său cel mare, Mohamed, de 26 de ani, a urmat patru ani de medicina în Libia, și speră să își finalizeze formarea profesională în Norvegia. „Zece ani de acum încolo,” spune el, „Cred că o să mă adaptez, deoarece noua mea țară mă va ajuta să devin cel mai bun cu putință.”

Share on Facebook Share on Twitter