Bashir Khan din Afganistan este bucuros să-și vadă copiii având parte de o educație mai bună decât el, mulțumită înscrierii lor la o școală din București.
Este prima zi de școală în cartierul Colentina din București, iar din casele și blocurile de apartamente din preajmă, copii de toate vârstele se adună în drum spre școală. Printre ei se numără Rozina și Naveed Khan, în vârstă de 11 și 10 ani, refugiați din Afganistan. Plini de entuziasm, se întâlnesc cu colegii pe care nu i-au mai vazut de o vară întreagă.
Atât Rozina, cât și Naveed iubesc școala. „Când cresc, vreau să fiu medic”, spune Rozina. „Și eu”, spune fratele ei. Din fericire, ei au oportunități educaționale pe care alți membri ai familiei nu le-au avut.
Celor doi le place foarte mult să meargă la școală și au note foarte bune. Sunt foarte bine crescuți, iar domnul Bashir este un părinte exemplar.
Tatăl lor, Bashir Khan, a venit în România în 2012. După patru ani, a reușit să-și aducă și familia alături de el, prin procedura de reunificare a familiei. Soția sa și cei cinci copii locuiesc acum în București, dar numai Rozina și Naveed, mezinii, merg la școală. Ceilalți fii au peste 18 ani acum, ei trebuie să părăsească cuibul și să-și câștige existența.
Naveed, 10 ani, în clasă, în prima zi a anului școlar. © UNHCR/Ioana Epure
Rozina (11ani) și fratele său Naveed (10 ani), o îmbrățișează de rămas-bun pe mama lor, înainte de a pleca de acasă, pentru prima zi de școală. © UNHCR/Ioana Epure
Rozina (11 ani), la școala sa din București, gata de participare la deschiderea oficiala a anului școlar. © UNHCR/Ioana Epure
Domnul Khan știe prea bine ce înseamnă lipsa educației. Era în clasa a doua când a izbucnit războiul în Afganistan, iar după aceea nu a mai avut șansa de a-și continua studiile. La 39 de ani, nu știe nici să citească, nici să scrie în Pashtu, limba sa maternă, cu atât mai puțin în limba română. El se bazează pe Rozina și Naveed pentru a-l ajuta să citească facturile și documentele oficiale.
„Școala este foarte importantă. Educația îți deschide ochii și te ajută să trăiești o viață mai bună. Nu pot citi niciun cuvânt. Nu-mi pot scrie numele. Ce fel de viață este asta? ”, se întreabă el în timp ce își ajută mezinii să se pregătească pentru școală. „Am fost gata să sacrific orice pentru a le oferi o educație.”
Nu vor cunoaște niciodată limitele unei vieți în care nu îți poți scrie propriul nume.
Domnul Khan a făcut un efort extraordinar pentru a-i înscrie pe Rozina și Naveed într-o școală românească. Consilierii sociali de la Consiliului Național Român pentru Refugiați l-au ajutat să navigheze prin toate procedurile birocratice, care pot fi copleșitoare. „M-au însoțit din loc în loc și mi-au arătat cum să procedez cu toate documentele”, își amintește el.
Anul acesta, Rozina și Naveed încep clasa a doua. În curtea școlii, festivitatea de deschidere urmează să înceapă. Povestind cu prietenii lor, într-o română exemplară, îl întâlnesc pe noul lor învățător, Șerban Ungureanu, care abia își începe cariera, la vârsta de 19 ani.
Bashir Khan (39 ani) alături de copiii săi Rozina și Naveed se relaxează pe banca din fața școlii, după terminarea orelor în prima zi de școală. © UNHCR/Ioana Epure
Rozina și colega sa Rebeca se joacă în curtea școlii, după terminarea orelor în prima zi de școală. © UNHCR/Ioana Epure
Rozina (11ani) și fratele său Naveed (10 ani) sunt acasă, pregătindu-se de plecare, în prima zi a anului școlar. © UNHCR/Ioana Epure
Directoarea școlii, Mihaela Stoian, are doar cuvinte de laudă pentru familia Khan. „Celor doi le place foarte mult să meargă la școală și au note foarte bune. Sunt foarte bine crescuți, iar domnul Bashir este un părinte exemplar. El participă la toate ședințele cu părinții.”
În curtea mică și plină de verdeață a școlii, Rozina joacă Cireșica are Mere cu prietena ei Rebeca, pe care o cunoaște din cartier și care acum va fi colega ei de bancă. Au fost crescute în medii total diferite, nu împărtășesc același bagaj cultural, dar când se joacă împreună, pare că au fost prietene dintotdeauna.
Domnul Khan își privește cu mândrie cei doi copii. Nu vor cunoaște niciodată limitele unei vieți în care nu îți poți scrie propriul nume.
Conform celui mai recent Raport al UNHCR despre educație, dintre cei 7,1 milioane de copii refugiați cu vârsta școlară, 3,7 – mai mult de jumătate – nu merg la școală. Pe măsură ce copiii refugiați cresc, barierele care îi împiedică să acceseze educația devin tot mai greu de depășit: doar 63% dintre copiii refugiați merg la școala primară, față de procentul global de 91%.
Share on Facebook Share on Twitter
