Doi bărbaţi, două conflicte şi un drum lung către siguranţă

15-02-2013

TIMIŞOARA, 13 februarie 2013 (UNHCR) – Fugind din calea războaielor care măcinau tărâmurile lor natale învecinate, Jamal* şi Omar* împart acum nu doar paturile suprapuse dintr-un centru de recepţie din România, ci şi încercările de zi cu zi şi bucuriile ocazionale ale vieţii într-o nouă ţară.

Jamal a ajuns în centrul din Timişoara din Siria în septembrie 2012, fugind de războiul civil care a determinat peste 800.000 de oameni să se înregistreze ca refugiaţi în ţările învecinate, conform statisticilor UNHCR. Din anul 2011, de la începutul confruntărilor, sute de sirieni au cerut azil şi în România.

Omar a sosit aici din Irak în martie 2012. Războiul din ţara sa a început cu mult timp în urmă, în 2003, dar ţara este în continuare răvăşită de violenţe cu caracter sectarian.

Ambii aşteaptă ca autorităţile române să ia o decizie finală cu privire la statutul lor şi speră într-un deznodământ fericit care să le permită să trăiască şi să muncească aici în continuare dar şi să poată călători în întreaga Europă.

Dar, pentru moment, situaţia lor este mai degrabă caracterizată de incertitudine.

Ambii au 33 de ani şi au studii universitare; până şi relatările despre modul cum au reuşit să fugă din ţările lor sunt asemănătoare, la fel şi cele ale celorlalţi patru solicitanţi de azil cu care împart camera în Timişoara.

Toţi au plătit sume de bani unor reţele obscure de traficanţi de persoane pentru a-i duce din inima Orientului Mijlociu la limita estică a Uniunii Europene.

Reuşind să fugă din calea unui conflict care a dus la uciderea membrilor familiei sale şi a pus în pericol viaţa soţiei şi copiilor săi, Jamal a luat cu el doar o mică geantă în călătoria perfidă care avea să îl aducă în Timişoara, unde se află unul dintre cele şase centre de recepţie din România. Ca şi alţi solicitanţi de azil din România, el primeşte din partea statului doar 108 lei (32 USD) în fiecare lună.

De profesie un sociolog care a lucrat pentru o agenţie a Naţiunilor Unite în probleme de violenţă sexuală în Damasc, Jamal îşi petrece acum mare parte a zilei ajutând la un magazin de covoare deţinut de un sirian într-o suburbie a Timişoarei.

„Am venit aici să scap din tabără, un loc unde poţi să înnebuneşti”, spune Jamal.

Viaţa lui Jamal este departe de ceea ce a fost odată, dar apreciază adăpostul pe care România i-l oferă şi visează la reunirea cu soţia sa, fiica de trei şi fiul de nici doi ani ani.

„Această experienţă nu m-a înfrânt. Vreau să construiesc un viitor bun pentru familia mea. Vreau să îi scot din Siria pentru că ştiu că violenţele nu vor înceta”, mai spune.

„Am fost martor la prea multă violenţă, dar acum privesc doar spre viitor. Nu vreau ca fiica mea să vadă sânge pe străzi, sau să audă ştiri spre ororile care se întâmplă în ţara noastră”.

Când Jamal a ajuns în Timişoara, flămând şi obosit după ce a străbătut Serbia pe jos, noul său prieten irakian a fost cel care i-a oferit hrană şi consolare.

Omar, un fost profesor care preda cursuri pentru profesia de ghid turistic într-una dintre cele mai vechi universităţi din Baghdad, are un laptop, o raritate într-o tabără unde oamenii ajung cu poate puţin mai mult decât hainele de pe ei.

Din economiile proprii plăteşte pentru mare parte din hrana pe care cei şase colegi de cameră o împart stând în jurul mesei din camera lor.

Dar în ciuda faptului că are din ce să trăiască un pic mai bine decât colegii lui de cameră, Omar pare obosit după mulţi ani petrecuţi departe de casă.

A plecat din Irak în anul 2005, după ce tatăl său, un ofiţer de rang înalt în armata lui Saddam Hussein a dispărut, iar unul dintre fraţii săi a fost ucis. Mama sa, fratele rămas în viaţă şi trei surori au fugit în Egipt şi acum trăiesc într-o tabără de refugiaţi din această ţară.

Păstrează legătura cu familia sa prin Skype, dar nu le spune despre greutăţile vieţii sale.

„Nu pornesc niciodată camera cu care este dotat calculatorul meu, pentru că nu vreau ca mama să mă vadă aşa, cu paturile suprapuse în spatele meu”, spune el.

După mulţi ani petrecuţi în azil în Anglia, în 2010 Omar a fost trimis înapoi în Irak, unde spune că a fost răpit şi ţinut ostatic timp de trei luni.

În ianuarie 2012, a apucat pe acelaşi drum ca şi Jamal, trecând ilegal prin Turcia, Grecia, Macedonia şi Serbia, pentru a ajunge în România.

„Nu mi-am văzut mama de şapte ani”, spune Omar. „Acesta este primul lucru pe care vreau să îl fac odată ce voi putea să călătoresc liber din nou.”

Ziua lui Jamal începe şi se termină cu gândul la familia sa, stând în patul său suprapus şi privind fotografiile cu copiii săi, lipite pe cadrul de metal al patului de deasupra sa.

„Mă învinovăţesc acum că m-am supărat pe ei uneori, atunci erau obraznici sau ţipau când eu mă uitam la televizor”, spune Jamal afişând un zâmbet trist.

„Jur pe Dumnezeu că nu voi mai petrece o clipă fără soţia şi copiii mei odată ce vom fi din nou împreună.”

De Andreea Anca

* Numele au fost modificate din motive de protecţie.