Un refugiat congolez găseşte un nou cămin, departe de casă, prin curaj şi multă voinţă

29-03-2013

BUCUREŞTI, 29 martie 2013 (UNHCR) – Pe măsura ce România se apropia de alegerile generale din decembrie, un refugiat congolez părea mult mai preocupat decât mulţi dintre votanţi de soarta ţării sale adoptive.

„Mi-am întrebat colegii şi prietenii ce cred despre candidaţi. Majoritatea nu avea habar!”, spune Jean-Louis Kialoungou, declarându-şi fluent în limba română nemulţumirea faţă de apatia locală când vine vorba de politică.

„Cât timp vor mai permite românii să fie trataţi ca inferiori altor naţiuni europene? Ce au acestea şi noi nu avem?” a întrebat el, iar pasiunea din vocea sa nu trădează nicidecum rădăcinile sale africane, sau faptul că, din postura de refugiat, nu are drept de vot.

Jean-Louis a sosit în România din Republica Congo (Congo Brazzaville) acum 16 ani, pe când avea 34 de ani.

Acum, la fel cum are păreri foarte solide privind politica din România, are şi un loc de muncă stabil, o familie şi o casă, privirea sa şi-a regăsit strălucirea, iar el tinereţea şi energia care l-au ajutat să depăşească toate adversităţile.

„Aici trăiesc, am un copil şi vreau să văd lucrurile schimbându-se în bine”, spune Jean-Louis, care a fugit din ţara sa distrusă de frământări politice şi alunecând rapid spre un război civil.

A aterizat pe aeroportul din Bucureşti în octombrie 1996 împreună cu prietena sa româncă, Daniela, pe care o întâlnise în ţara sa natală şi cu care s-a căsătorit mai târziu. Aveau bilete să zboare la Paris, dar şi-au dorit să petreacă măcar câteva luni alături de mama Danielei în România înainte să ajungă în capital Franţei.

„Nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de acest loc şi nici până în ziua de azi nu am reuşit să îmi explic”, spune Jean-Louis care acum trăieşte într-o casă cu o grădină mare în Chitila – un oraş satelit al Bucureştiului – împreună  soţia sa şi fiica lor de 14 ani, Letitzia.

Lucrează la Banca BRD în Bucureşti, administrând transferurile de bani. Acasă îi place să îşi petreacă timpul în grădină, unde cultivă legume şi îngrijeşte pomii fructiferi şi viţa de vie.

Toţi vecinii din Chitila îl ştiu pe Jean-Loius drept singurul „negru” de prin partea locului şi pentru atitudinea sa prietenoasă, i-au împărtăşit chiar şi „secretul” distilării „ţuicii”, tăria tradiţională a României.

„Mi-a fost uşor să mă integrez în societatea română şi sunt mândru de asta”, spune Jean-Louis. „Atunci când mergi undeva, tu eşti cel care trebuie să te adaptezi, trebuie să lupţi să fi acceptat, nu invers”.

Dar un episod recent petrecut în centrul Bucureştiului, când un muncitor de pe stradă l-a abuzat rasial, i-a amintit că viaţa de zi-cu-zi rămâne grea uneori într-o Românie copleşitor de albă.

Modul în care Jean-Loius a reuşit totuşi să gestioneze situaţia a făcut ca în final chiar „agresorul” să se simtă ruşinat.

„Vorbeam la telefon când un bărbat care lucra la izolarea unei clădiri şi-a întrebat colegul: „ce caută negrul asta aici?”

„A crezut că m-am speriat de el pentru că era împreună cu un grup, dar mi-am întrerupt convorbirea şi l-am întrebat: „Scuzaţi-mă, domnule. V-am deranjat cu ceva? De ce aţi vorbit despre mine în felul acesta? Dumneavoastră vă faceţi treaba, iar eu mă îndrept spre a mea.”

Curajul şi o voinţă puternică l-au ajutat pe Jean-Louis să găsească o nouă casă departe de acasă, ca şi refugiat în România. Este de părere că educaţia pe care a urmat-o în literatura franceză şi studiile de comunicare din Brazzaville îl ajută în modul în care interacţionează cu alte persoane.

„În plus, trebuie să ştii ce vrei să faci cu viaţa ta”, a adăugat, susţinând că a fi refugiat în România nu este neapărat mai greu ca în alte ţări unde există mai multe oportunităţi, iar munca este mai bine plătită.

„Oamenii sunt buni aici, iar ţara are potenţial”, a spus, înainte să adauge dintr-o suflare că „Există însă anumite momente, ca cel de ieri, când mi-e cu adevărat dor de Africa”.

Dorul de casă l-a cuprins când asculta muzica din Congo pe care i-o trimisese un prieten.

„Ieri m-am simţit de parcă eram în Congo. Dacă cineva mi-ar fi spus să mă întorc acolo în clipa aceea, aş fi plecat pur şi simplu”.

De Andreea Anca în Bucureşti