05-08-2015
Gevgelija, Macedonia, 30 iulie (UNHCR) – Refugiați epuizați, mergând pe jos de-a lungul liniilor de cale ferată cu nimic altceva decât un rucsac, unii însoțiți de copii mici, confuzi, agățați de pieptul lor; femei gravide făcându-și cale prin temperaturile arzătoare, luptând împotriva oboselii, bășicilor și mai presus de toate durerii. Aceasta era priveliștea de la fereastra lui Lenche Zdrakini.
A asistat la aceste scene pentru prima dată în urmă cu doi ani, când străinii au început să aflueze pe lângă casa ei, la câțiva metri de calea ferată care leagă sudul și nordul țării sale de origine, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Lenche are 48 de ani și este manager de Administrație și Finanțe a unui post local de televiziune. Locuiește cu soțul ei și cu cei doi fii în orașul Veles, situat chiar în mijlocul a ceea ce se numește „Ruta Balcanilor”, care a fost folosită timp de doi ani de un număr tot mai mare de refugiați într-o odisee agonizantă care începe în Grecia, trece prin Macedonia și Serbia, ajungând în Ungaria – poarta de acces spre destinațiile dorite în statele nordice și de vest ale Uniunii Europene.
După ce Lenche a început să vorbească cu neobișnuiții călători și a aflat despre motivele pentru care și-au părăsit țările devastate de război, cum ar fi Siria, Irak și Afganistan, precum și despre circumstanțele din jurul călătoriilor lungi, primejdioase, instinctul ei uman i-a spus imediat că trebuie să îi ajute.
„Văzându-i cum se prăbușesc în fața casei mele, văzându-i leșinând, văzându-le picioarele înghețate, cu răni, am făcut ceea ce trebuia să fac. Oricine ar fi fost în locul meu ar fi făcut la fel. Viața unui om nu are preț.”
Împreună cu familia ei, le-au oferit în primul rând apă, ceai și ceva de mâncare. Pe măsură ce grupurile au devenit mai mari, Lenche a trebuit să cumpere pâine în plus și chiar le-a dat toată mâncarea pe care familia ei o păstrase pentru iarnă. Pe măsură ce temperaturile au crescut în primăvară și apa a devenit o necesitate, Lenche a început, de asemenea, să cumpere apă. Când a devenit prea costisitor să achiziționeze pâine pentru refugiați în fiecare zi, a început să o coacă ea însăși. Chiar și după toate acestea, și-a dat seama repede că tot ce a făcut era în continuare prea puțin. „În fiecare zi mă gândeam cum o să pot trece de o a doua zi cu bine și cum aș putea să-i ajut. Încercam să mențin bugetul redus și să fiu pragmatică”, a explicat ea.
A fost nevoie de un an și jumătate până când compatrioții ei, organizațiile și mass-media au aflat despre munca umanitară altruistă a acesteia și în curând casa ei a devenit un centru umanitar în Veles. Localnicii o numesc acum „Casa Speranței”. A dat nastere unei inițiative civice care a crescut rapid, prin intermediul mass-mediei sociale, într-o inițiativă de nivel national. „M-am simțit imediat ușurată, deoarece ajutorul venea de pretutindeni”, spune ea. „În scurt timp, holul casei mele a devenit spatiu de depozitare.”
Personalul UNHCR a aflat la rândul lui despre eforturile lui Lenche și vizitat-o pentru a-i oferi asistență. „Ei au văzut că am nevoie de ajutor și, destul de repede, bunuri esențiale cum ar fi apa, biscuiții si kiturile igienice mi-au fost livrate acasă”, spune ea. Prin intermediul Crucii Roșii naționale, UNHCR a asigurat, de asemenea, livrarea zilnică a pâinii de la brutăria locală către casa lui Lenche.
Pentru a găsi un răspuns la afluxul zilnic de până la 1.000 de refugiați care suprasolicită în mod considerabil capacitățile de primire ale statului balcanic, Parlamentul Macedoniei a schimbat legea azilului în luna iunie, acordând oamenilor care intenționează să solicite azil 72 de ore de la intrarea în țară pentru a se mișca legal, pentru a utiliza mijloacele publice de transport și pentru a solicita azil. Refugiații nu mai sunt obligați să se ascundă și să umble noaptea folosind rute periculoase, pe autostradă si de-a lungul liniilor de cale ferată, vulnerabili bandelor criminale și a accidentelor de tren, care au luat 28 de vieți în ultimele șase luni, începând cu noiembrie anul trecut.
Acum, refugiații nu mai trec pe lângă casa lui Lenche, dar acest lucru nu i-a schimbat motivația sinceră de a ajuta oamenii care sunt la nevoie. Aproape în fiecare zi, ea călătorește 110 km de la casa ei până în orașul Gevgelija, la granița cu Grecia, prima oprire a refugiaților care intră în FRI a Macedoniei. Lenche merge printr-o mare de refugiați epuizați, înfometați și însetați, care se odihnesc la gara Gevgelija; le împarte apă, alimente, haine, obiecte de igienă și scutece pentru copii. „După tot ce am îndurat, această femeie este ca un înger pentru noi,” spune unul dintre refugiați, mulțumindu-i pentru o sticlă de apă. Dar Lenche vede nimic extraordinar în faptele ei: „Toți am putea face asta. Uneori, banii nu sunt necesari pentru a ajuta pe cineva. Uneori, ajunge doar să le faci cu mâna sau să le oferi un zâmbet pentru a le da putere.”
De Ljubinka Brashnarska și Neven Crvenković
Share on Facebook Share on Twitter
