28-07-2016
De la începutul jocurilor olimpice moderne din 1896, peste 200 de echipe naționale au concurat pentru victorie la jocurile de vară și de iarnă. Acum, pentru prima oară, o echipă de refugiați va concura de asemenea.
Comitetul Olimpic Internațional a anunțat astăzi selectia a 10 refugiați care vor concura în August la Rio, formând prima echipa de acest fel. Ea include doi înotători sirieni, doi luptători judo din Republica Democrată Congo, un maratonist din Etiopia și cinci alergători de distanță medie din Sudanul de Sud.
,,Participarea lor la Olimpiadă este un tribut adus curajului și perseverenței tuturor refugiaților din lume în încercarea lor de a depăși situația dificilă în care se află, și în încercarea de a construi un viitor mai bun pentru ei și familiile lor’‘, spune Înaltul Comisar ONU pentru Refugiați, Filippo Grandi. ,,UNHCR este alături de ei și de toți refugiații”.
Această inițiativă vine într-o vreme când mai mulți oameni ca niciodată – 59.5 milioane la ultima numărătoare – sunt forțați să-și abandoneze casele pentru a fugi din calea conflictului și a persecuției. Echipa care îi reprezintă în Rio speră să arate lumii o parte din reziliența și talentul lor neexploatat.
Cunoaște #EchipaRefugiatilor:
Rami Anis a început înotul de performanță la 14 ani, în Aleppo. El spune că îi datorează această pasiune unchiului lui, Majad, care a făcut și el înot de performanță în Siria. ,,Înotul este viața mea”, spune Rami. ,,Piscina este casa mea”.
Pe măsură ce bombardamentele și răpirile în Alep au devenit din ce în ce mai frecvente, familia lui l-a pus într-un zbor spre Istanbul, pentru a locui cu fratele lui mai mare care studia limba turcă. ,,Geanta pe care am luat-o avea două jachete, două tricouri, două perechi de pantaloni – era mică”, își aminteste Rami. ,,Credeam că voi sta în Turcia câteva luni și că apoi mă voi întoarce acasă”.
,,Piscina este casa mea.”
Lunile s-au transformat în ani, iar el a folosit acest timp pentru a-și perfecționa înotul la prestigiosul club sportiv Galatasaray. Dar din cauza faptului că nu era cetățean turc, nu a putut participa la competiții. ,,E ca și cum ai învăța, învăța și învăța și nu ai putea da examenul pentru care înveți.”
Hotărât să-și dovedească talentul, Rami a călătorit pe o barcă gonflabilă spre insula grecească Samos. În cele din urmă a ajuns în orașul belgian Ghent, unde s-a antrenat de nouă ori pe saptămână cu fosta înotătoare olimpică Carine Verbauwen.
,,Cu toată energia pe care o am, sunt sigur că voi avea cele mai bune rezultate”, spune el. ,,O să fie un sentiment minunat să particip la Olimpiadă”.
Luptele din Republica Democrată Congo au separat-o pe Yolande Mabika de familia ei când era mică. Altceva nu își amintește, înafară de faptul că alerga singură și că a fost ridicată de un elicopter care a dus-o în capitală, în Kinshasa. Acolo, locuind într-un centru pentru copii deplasați, a descoperit judo-ul.
Yolande a participat în multe turnee. ,,Nu am făcut niciodată bani din Judo, dar m-a făcut puternică”, spune. ,,Am fost separată de familia mea și plângeam mult. Am început judo ca să am o viață mai bună.”
,,Nu am făcut niciodată bani din Judo, dar m-a făcut puternică”.
În 2013, când a venit la Rio să concureze la Campionatul Mondial de Judo, antrenorul ei i-a confiscat pașaportul și i-a limitat accesul la mâncare – așa cum făcea la fiecare competiție dintr-o țară străină. Săturată de acest abuz continuu, fiind ținută într-o cuscă după ce pierdea un turneu, Yolande a fugit de la hotel și a mers pe străzi căutând ajutor.
Acum, fiind refugiată în Brazilia, a căștigat un loc în echipa refugiaților și a fost antrenată la o școală de judo fondată de Flavio Canto, un medaliat cu bronz la Olimpiada braziliană. ,,Voi face parte din această echipă și voi câștiga o medalie. Sunt un atlet competitiv și asta este o oportunitate care îmi poate schimba viața”, spune ea. ,,Sper ca povestea mea să fie un exemplu pentru toată lumea, și de asemenea, poate familia mea mă va vedea și vom fi reuniți.”
Acum câțiva ani, Paulo Amotun Lokoro era un păstor tânăr păzind turmele familiei lui în ceea ce acum este Sudanul de Sud. El spune că nu știa nimic despre lume înafară de țara lui, care a fost în conflict de când se știe. Efectele conflictului l-au făcut să se ducă în țara vecină, în Kenya, unde și-a descoperit noi ambiții: ,,Vreau să fiu campion mondial”, spune el.
Trăind în tabăra de refugiați, Paulo a excelat în toate sporturile predate la școală, a obținut un loc în echipa refugiaților antrenată lângă Nairobi sub tutelajul lui Tegla Loroupe, faimosul alergător Kenyan care deține câteva recorduri mondiale. ,,Înainte să vin aici nici măcar nu aveam adidași,” spune. ,,Acum ne-am antrenat și ne-am antrenat, iar acum știm ce înseamnă să fii atlet.”
Efortul a meritat. Paulo merge la Rio. ,,Sunt așa de fericit”, spune el. ,,Știu că alerg pentru refugiați. Eu am fost unul dintre acești refugiați iar acum am ajuns într-un loc special. O să cunosc așa de mulți oameni. Oamenii mei ma vor vedea la televizor, pe Facebook.” Totuși, țelul lui este simplu: ,,Dacă o să am o performanță bună, voi putea folosi asta ca să-mi ajut familia și oamenii”.
Când barca fragilă a început să ia apă, Yusra Mardini a știut ce trebuie să facă. Naufragiată pe coasta Turciei cu alți 20 de pasageri disperați, adolescenta din Damasc a intrat în apă cu sora ei, Sarah, și a început să împingă barca spre Grecia.
,,Erau oameni care nu știau să înoate”, spune Yusra, care a reprezentat Siria la Campionatul Mondial de Înot FINA în 2012. ,,Ar fi fost rușinos dacă oamenii de pe barca noastră s-ar fi înecat. Nu aveam de gând să stau și să mă plâng că o să mă înec.”
Yusra și-a pierdut pantofii în timpul acelei traversări periculoase – un preț mic pentru salvarea unor vieți. După ce au ajuns pe insula Lesvos, a călătorit spre nord cu un mic grup de solicitanți de azil, ocazional apelând la călăuze.
,,Vreau să arăt tuturor că după durere, după furtună, iese soarele”.
La puțin timp după ce a ajuns în Germania în septembrie 2015, a început să se antreneze la un club din Berlin, Wasserfreunde Spandau 04. Acum are 18 ani și se pregătește să concureze în categoria feminină de 200 de metri la Jocurile Olimpice din Brazilia, fiind parte din echipa atletică a refugiaților.
,,Vreau să reprezint toți refugiații pentru că vreau să demonstrez tuturor că după durere, după furtună, vin zile calme”, spune. Vreau să îi inspire să facă ceva bun cu viața lor”.
Yiech Pur Biel a știut de mic că dacă voia să reușească în viață, trebuia să o facă singur. Forțat să fugă de conflictul din Sudanul de Sud în 2005, a ajuns singur într-o tabără de refugiați din nordul Kenyei. A început să joace fotbal acolo, dar devenise frustrat de faptul că trebuia sa se bazeze atât de mult pe coechipierii lui. Când fugea, simțea ca își poate controla destinul singur.
..Majoritatea dintre noi întâlnim provocări”, spune Yiech. ,,În tabăra de refugiați nu avem facilități, nu aveam nici măcar pantofi. Nu există sală de sport. Nici vremea nu ajută cu antrenamentul pentru ca e atât de cald și însorit de dimineață până seara.”
,,Sper să le pot arăta și altor refugiați ca mine că au o șansă și că există speranță”.
Totuși a rămas motivat. ,,M-am concentrat pe țara mea, Sudanul de Sud, pentru că noi tinerii suntem oamenii care putem s-o schimbăm”, spune el. ,,Și în al doilea rând, m-am concentrat pe părinții mei. Trebuie să-i ajut să-și schimbe viața.”
Faptul că va concura la proba de 800 de metri la Rio îl poate ajuta să devina un ambasador pentru refugiații de pretutindeni, spune Yiech. ,, Sper să le pot arăta și altor refugiați ca mine că au o șansă și că există speranță. Prin educație, dar și prin sport, poți schimba lumea.”
Până acum un an, Rose Nathike Lokonyen nu era conștientă de talentul ei. Nu a concurat niciodată, nici măcar în poziție de amatoare, după ce a fugit de războiul din Sudanul de Sud când avea 10 ani. Apoi, în timpul unei competiții școlare din tabăra de refugiați din nordul Kenyei unde locuiește, un profesor i-a sugerat să încerce să alerge o cursă de 10 km. ,,Nu mă antrenam. A fost prima oară când am alergat așa și am ieșit pe locul doi”, spune ea zâmbind. ,,Am fost foarte surprinsă!”
Rose s-a mutat de atunci într-o tabără de antrenament lângă Nairobi, unde se pregătește să alerge cursa de 800 de metri la Olimpiadă. ,,Voi fi foarte fericită și o să muncesc din greu și o să-mi dovedesc talentul”, spune. Ea vede atletismul nu doar ca pe un forum unde poate câștiga bani și aprobări, dar și ca pe un mod de a-i inspira pe alții. ,,Îmi voi reprezenta oamenii la Rio, și poate dacă voi câștiga, mă voi putea întoarce și voi organiza o cursă spre susținerea păcii, pentru a aduce oamenii împreună”.
,,Îmi voi reprezenta oamenii la Rio.”
Totuși, încă e îngrijorată de răni. ,,Aceasta este marea mea provocare”, spune ea. Până de curând, nu s-a antrenat cu adidași profesionali și nu a avut antrenament profesional. Pare surprinsă că în mai puțin de un an a ajuns până aici. ,,Pot practica alergatul ca pe un sport acum, chiar și de performanță”.
Popole Misenga avea doar nouă ani când a fugit din calea violenței din Kisingani din Republica Democrată Congo. Separat de familia lui, a fost salvat după opt zile în pădure și dus în capitala Kinshasa.
Acolo, la un centru pentru copiii deplasați, a descoperit judo. ,,Când ești copil, ai nevoie de o familie care să te instruiască, iar eu nu am avut asta. Judo m-a ajutat, mi-a oferit serenitate, disciplină, implicare – totul.”
Popole a devenit un luptător judo devotat, dar de fiecare dată când pierdea o competiție, antrenorul lui îl închidea într-o cușcă pentru zile întregi, lăsându-i doar cafea și pâine. Într-un final, la campionatele mondiale din 2013 din Rio, unde a fost privat de mâncare și a pierdut din prima rundă, a decis să solicite azil.
,,În țara mea, nu aveam o casă, o familie sau copii. Războiul de acolo a cauzat prea multă moarte și confuzie, și m-am gândit că îmi voi îmbunătăți viața în Brazilia.”
După ce a primit statutul de refugiat, Popole a început să se antreneze la școala fondată de Flavio Canto, un medaliat cu bronz la Olimpiadă. ,,Vreau să fac parte din echipa olimpică de atleți refugiați pentru a-mi continua visul și pentru a le oferi speranță tuturor refugiaților și a scoate tristețea din ei”, spune el. ,,Vreau să arăt că refugiații pot face lucruri importante.” El speră și să le atragă atenția rudelor de acasă. ,,O să câștig o medalie și o voi dedica tuturor refugiaților.”
Pe un deal ce privește peste Luxemburg, Yonas Kinde aleargă pe pistă cu hotărâre și grație.
,,Devin din ce în ce mai puternic”, spune maratonistul etiopean după, un zâmbet larg afisându-se pe fața lui suplă. ,,Mă antrenez zilnic în mod normal, dar când am auzit veștile despre echipa refugiaților, m-am antrenat de două ori pe zi, în fiecare zi, pentru Jocurile Olimpice. E o motivație imensă. “
Yonas, care trăieste în Luxemburg de cinci ani deja, stă rar pe loc. Face cursuri de franceză în mod regulat, conduce un taxi pentru a face rost de bani, și toate astea în timp ce se antrenează pentru a devein un alergător mai bun. În Germania, în octombrie, a terminat un marathon în doar două ore și 17 minute.
,,Putem să facem totul în tabăra de refugiați.”
Dar amintirile pe care le are de când a fost forțat să-și abandoneze casa, rămân dureroase. ,,E o situație dificilă”, spune el despre viața în Etiopia. ,,E imposibil să trăiesc acolo…. E foarte periculos.”
Pentru Yonas, șansa de a concura cu cei mai buni alergători din lume în Rio de Janeiro este mult mai mult decât o competiție obișnuită. ,,Cred că va fi un mesaj important, și anume că refugiații, atleții tineri, pot face foarte multe”, spune el. ,,Firește că avem probleme – suntem refugiați – dar putem face practice orice în tabără”.
Anjelina Nadai Lohajith nu i-a văzut și nu a vorbit cu părinții ei de când avea șase ani și a fost forțată să-și abandoneze casa în Sudul Sudanului. Pe măsură ce războiul se apropia de satul ei, ,,totul a fost distrus”, spune ea. Anjelina a auzit că părinții ei sunt totuși în viață, desi ,,anul trecut, foametea a fost îngrozitoare”. Motivația ei principală este să-și ajute părinții, de aceea își intensifică antrenamentul înainte de competiția din Rio.
Pe măsură ce războiul se apropia de satul ei, ,,totul a fost distrus”.
Ea a știut că este talentată la atletism după ce a câștigat competiții școlare în tabăra unde trăiește în nordul Kenyei. Dar numai când antrenorii profesionali au venit să selecteze ateleți pentru o tabără specială de antrenament a realizat cât de rapidă este. ,,A fost o surpriză”, spune ea.
Acum vrea să aibă o performanță bună la Rio, și să câștige locuri în competiții mari internaționale cu premii considerabile. ,,Dacă ai bani, atunci viața ta se poate schimba și nu vei rămâne pe loc”, spune Anjelina. Primul lucru pe care l-ar face cu un câștig mare? ,,I-aș construi tatălui meu o casă mai bună”.
La vârsta de 13 ani, James Nyang Chiengjiek a fugit din Sudanul de Sud pentru a nu fi răpit de rebelii care recrutau forțat copii. Fiind refugiat în Kenya, a mers la școală într-un oraș cunoscut pentru alergătorii lui și s-a alăturat unui grup de băieți mai mari care se antrenau pentru asemenea competiții. ,,Atunci am realizat că aș putea reuși să fiu alergător de performanță – dacă Dumnezeu îți dă un talent, trebuie să îl folosești”, spune el.
La început nu avea încălțămintea potrivită. Uneori se împrumuta de la alții, dar el câștiga indiferent de ce avea în picioare. ,,Toți ne-am rănit de multe ori din cauză că nu aveam adidași buni pentru alergat”, spune el. ,,Apoi împărțeam. Dacă ai cumva două perechi de adidași, îl ajuți pe cel care nu are niciuna”.
,,Prin alergatul de performanță, fac ceva bun pentru a-i ajuta pe alții.”
James vrea să inspire oameni când se duce în Rio. ,,Prin alergatul de performanță, fac ceva bun pentru a-i ajuta pe alții, în special pe refugiați”, spune el. ,,Poate printre ei sunt atleți talentați, dar nu au avut posibilități de a se desfășura. Și noi suntem refugiați, și am avut șansa de a ne duce la Rio. Trebuie să fim atenți, iar dacă vreunul dintre frații sau surorile noastre au talent, să încercam să îi aducem să se antreneze cu noi, pentru a-și îmbunătăți viața. “
Alex Court a contribuit la acest reportaj din Belgia și Luxemburg, Luiz Godinho și Diogo Felix din Brazilia, Josie Le Blond din Germany și Mike Pflanz din Kenya.
Share on Facebook Share on Twitter
