16-01-2015
TIMIȘOARA, România,16 ianuarie (UNHCR) – Ahmed, un tânăr somalez în vârstă de 24 de ani, privește neliniștit pe fereastră în timp ce autocarul îl poartă pe el și un grup de alți refugiați din Centrul de Tranzit în Regim de Urgență Timișoara (CTU) într-o călătorie înafara orașului.
Este doar oexcursie – care face parte din programul CTU de pregătire a refugiaților aflați în situații de vulnerabilitate, pentru relocarea într-o nouă țară. Însă pentru Ahmed,care a petrecut ani de zile între tabere de refugiați sau locuind în ele, acest drum reprezintă o călătorie într-o lume liberă – o realitate cu care nu prea a avut de-a face.
„Imediat după ce am părăsit orașul,” spuse acesta, „mă așteptam să dăm peste diverse puncte de control. În Yemen, dacă ești refugiat, ai probleme la punctele de control,” adăugă tânărul, care a crescut în tabăra de refugiați Kharaz din Yemen după ce a părăsit Somalia, împreună cu părinții săi, la vârsta de numai șase ani.
Însă, de data aceasta, nu sunt probleme pentru Ahmed și celelalte persoane din autocar. Grupul a vizitat zona rurală românească și apoi a revenit la centrul de tranzit, înființat în 2008 de Guvernul României, UNHCR și Organizația Internațională pentru Migrație pentru a asigura un refugiu temporar refugiaților ce necesită evacuarea de urgență din prima țară de azil. Aceștia pot rămâne aici timp de maxim șase luni, beneficiind de orientare culturală și asistență complexă, înainte de a fi relocați.
Însă neliniștea lui Ahmed arată cât de dificil este pentru mulți refugiați să facă trecerea de la acest statut. Există un număr redus de Centre de Tranzit în Regim de Urgență la nivel mondial însă ele pot marca sfârșitul unor perioade lungi și traumatizante de viață trăită în tabere de refugiați aglomerate.
În tabăra de refugiați Kharaz din Yemen, Ahmed și familia sa au locuit într-un adăpost simplu.Fiecare zi însemna o nouă luptă pentru hrană, iar viața în afara taberei implica tot soiul de pericole. Ahmed s-a alăturat personalului unei agenții umanitare de îndată ce a împlinit vârsta necesară pentru a putea munci. În timp, viața de refugiat a devenit singura realitate pe care Ahmed o putea înțelege.
„Am crescut ascultând povești ale refugiaților,” spuse el. „Am întâlnit refugiați care au pierdut o persoană dragă sau care au fost aruncați peste bord, în apele oceanului [pe parcursul traversării periculoase din Somalia], însă au supraviețuit, cu pielea arsă de apa sărată și [cu mințile] traumatizate pe viață.”
Ahmed și familia sa nu se așteptau să petreacă ani lungi într-o tabără de refugiați. La fel ca în cazul altor oameni strămutați, credeau că situația în care se aflau era doar ceva temporar și că urmau să se întoarcă acasă în curând.
Însă după 18 ani de la părăsirea Somaliei, familia lui Ahmed se afla încă în Kharaz și în voia sorții. „Viața în tabără nu era sigură,” spuse acesta. „Nu exista nici un pic de stabilitate. Nu știai niciodată ce urma să se întâmple a doua zi deoarece nu aveai un control deplin asupra vieții tale.”
Ahmed a devenit refugiat atât de timpuriu încât nu a apucat să cunoască o altă realitate. Primele lui amintiri sunt despre fuga de acasă. „Îmi aduc aminte că tata s-a urcat în camion și că mi-a spus să nu mă mișc de acolo și să am grijă de lucrurile noastre,” continuă acesta. „Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de tristă și încărcată emoțional trebuie să fi fost acea călătorie pentru părinții mei. Acel drum cu camionul ne-a schimbat viața definitiv.”
Ahmed și părinții săi se pregătesc acum, pentru o altă schimbare și speră că va fi una fericită. Selectați pentru relocare într-o țară occidentală, aceștia au fost transferați la Timișoara pentru a se pregăti să trăiască într-un nou cămin, într-o nouă țară.
După aproape douăzeci de ani de locuit în tabere de refugiați, tranziția nu poate fi ușoară. Dar nu sunt singurii care trec prin această situație. Centrul de Tranzit în Regim de Urgență din Timișoara poate adăposti până la 200 de persoane în același timp: de la deschiderea sa, aproximativ 1.500 de refugiați i-au trecut pragul.
Acești oameni provin din țări și medii diferite. Singurul lucru care îi unește este perspectiva unui viitor mai bun; unul fără conflicte sau persecuție și în care vor avea șansa de a munci, de a prospera și de a-și crește copiii în pace.
Ahmed așteaptă cu nerăbdare două lucruri, după plecarea din Timișoara – libertatea și sentimentul de apartenență. „Imediat ce ajung în noua mea casă,” spuse el, „voi ieși în oraș și mă voi plimba pe stradă. Vreau să-mi cunosc orașul, să simt ceînseamnă să fii cetățean liber.”
De Gabriela Leu, Timișoara, România
Share on Facebook Share on Twitter
