”Vă mulțumesc, dle președinte,
În această dimineață, am ascultat declarațiile a trei tineri, printre care și Monicah – o femeie inteligentă, o refugiată.
Nu am multe de adăugat la cuvintele ei înțelepte și frumoase, dar permiteți-mi să reflectez din aceeași perspectivă: viitorul aparține, de asemenea, tuturor tinerilor care, la fel ca Monicah, au fost forțați să își părăsească casele din cauza eșecului nostru colectiv de a instaura pacea.
Și astfel, acești tineri sunt acum forțați să viseze la un nou viitor – departe de țările sau comunitățile lor.
Care vor fi acele vise?
Care vor fi visele a 120 de milioane de refugiați și persoane strămutate?
Avem ocazia să îi ajutăm să își contureze un viitor. Mai ales pe aceia pentru care acest viitor înseamnă atât teamă, cât și speranță.
Avem ocazia să declarăm că refuzăm să lăsăm refugiații să suporte prețul eșecurilor noastre. Că refuzăm să abandonăm acele țări și comunități care au găzduit refugiați, deceniu după deceniu.
Avem șansa să includem în comunitate refugiații și toate persoanele strămutate, tineri și bătrâni. Să le deschidem uși, școli, clinici… astfel încât să poată contribui la comunitățile care îi găzduiesc – în timp ce lucrăm, împreună, la găsirea unor soluții la situația lor dificilă.
Haideți cu toții – donatori, țări gazdă, sector privat, ONU, societate civilă, persoane strămutate, toți! – să lucrăm pentru a ne realiza viziunea Pactului global pentru refugiați. În care refugiații sunt văzuți ca o oportunitate și nu ca o povară, iar ei se pot gândi la un viitor în care să nu mai fie refugiați.
Și permiteți-mi să adaug vocea UNHCR la vocea Monicăi, la vocea tuturor celor strămutați și să mă alătur lor în apelul pentru pace.
La acest Summit al Viitorului, trebuie să fim capabili să ne imaginăm și să lucrăm pentru un viitor fără refugiați – dar fără pace, dle președinte, acest lucru pur și simplu nu se va realiza.”
Share on Facebook Share on Twitter