Refugiații care au fugit din Ucraina în Republica Moldova reușesc să ajungă mai departe în România

Sub cerul mohorât de la punctul de trecere a frontierei Palanca, în sud-estul Moldovei, grupuri de refugiați din Ucraina înfruntă vântul rece în timp ce își privesc bagajele și alte lucruri care sunt încărcate în cinci autobuze care așteaptă pentru o călătorie de cinci ore spre Huși, în România.

Aceștia se numără printre cei 250 de refugiați, inclusiv persoane în vârstă, familii cu copii mici și femei singure, cărora li se acordă prioritate pentru a fi transferați în România din Republica Moldova – o țară situată la granița sudică a Ucrainei, care dispune de resurse limitate pentru a face față sutelor de mii de refugiați care au sosit acolo în ultimele săptămâni.

Odată ce toți pasagerii sunt în sfârșit la bord, soarele străpunge pentru scurt timp norii, aruncând o lumină orbitoare peste împrejurimile gri în timp ce convoiul se îndepărtează. Unii dintre călători cedează în fața oboselii și adorm, în timp ce alții își verifică telefoanele pentru a afla vești despre cei dragi din Ucraina.

„Tot ce era mai rău s-a abătut asupra noastră.”

Natalia își ține în brațe fiica de 8 luni care doarme, iar fiul ei de 6 ani stă alături, pe scaunul de la fereastră. Contabila în vârstă de 35 de ani a fugit din orașul Mykolaiv împreună cu trei prieteni și copiii lor. Toate cele patru femei și-au lăsat în urmă casele și soții.

„Tot ce era mai rău s-a abătut asupra noastră”, spune Natalia, reținându-și lacrimile. Înainte de a se alătura restului grupului pentru călătoria de două zile spre graniță, ea și familia ei au petrecut zile întregi adăpostindu-se într-un buncăr din oraș. „De multe ori au fost bombe, artilerie, rachete și atacuri. Copiii noștri erau foarte speriați”, spune ea, adăugând că își dorește să poată merge acasă „poate în două sau trei săptămâni”, dar mai mult cu speranță decât cu convingere.

Natalia, în vârstă de 35 de ani, și cei doi copii ai ei călătoresc cu autobuzul spre Huși, în România, după ce au fugit în Republica Moldova din casa lor din Mykolaiv, în sudul Ucrainei. © UNHCR/Mihai Eremia

Într-un alt autobuz, Viktoria, în vârstă de 37 de ani, stă singură, cu o pisică neagră învelită într-o haină pe genunchi. În a doua zi de lupte, ea și-a trimis fiica adolescentă de la casa lor din Odesa în Turcia, printr-un zbor de evacuare, împreună cu sora și cumnatul ei. Ea intenționează acum să se alăture unei alte surori care locuiește în Italia înainte de a călători la Istanbul pentru a-și regăsi fiica.

„Pisicii mele i s-a permis să treacă granița. Este o binecuvântare că ne putem lua animalele de companie cu noi, deoarece nu am documente veterinare”, spune Viktoria. „Această pisică este un membru al familiei noastre. Am găsit-o pe stradă în urmă cu un an, [este] o vagaboandă”.

În ciuda faptului că știe că fiica ei este în siguranță și că a scăpat și ea însăși, Viktoria nu se poate relaxa. „Toate acestea sunt atât de înfricoșătoare. Am trecut granița acum și încă nu mă simt în siguranță”, spune ea. „Sincer, nu mă simt ușurată. Ușurarea va veni când se va termina războiul”.

Viktoria, în vârstă de 37 de ani, a luat cu ea pisica familiei atunci când a plecat de acasă, în portul ucrainean Odesa de la Marea Neagră. © UNHCR/Mihai Eremia

Transferurile cu autobuzul au fost organizate ca un gest de solidaritate al României cu populația din Moldova de către guvernele ambelor țări și cu sprijinul UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, și OIM, Organizația Internațională pentru Migrație. Până la trei convoaie pe zi au plecat de la Palanca începând din 10 martie când a avut loc primul convoi, și vor continua atât timp cât va fi necesar pentru a reduce aglomerarea de la granița Moldovei și pentru a proteja femeile, fetele și alte persoane de potențiale riscuri, inclusiv traficul de persoane și violența de gen.

„România ajută Republica Moldova să transfere refugiații pe teritoriul său”, explică Roland Schilling, reprezentantul UNHCR pentru Europa Centrală. „Acest lucru este necesar și urgent, deoarece Moldova a înregistrat deja un aflux de 300.000 de persoane, dintre care 110.000 rămân în țară. Aceasta este o sarcină enormă pentru o țară mică precum Moldova, cu resurse limitate”.

Personalul de la UNHCR este prezent pe tot parcursul călătoriei pentru a oferi informații și sprijin refugiaților care merg în România. © UNHCR/Mihai Eremia

Batyr Sapbyiev, ofițer de protecție al UNHCR, ajută o mamă și un copil să se îndrepte spre autobuzele care așteaptă la punctul de trecere a frontierei Palanca din Moldova. © UNHCR/Mihai Eremia

Refugiați se urcă în autobuze la punctul de trecere a frontierei Palanca din Moldova pentru a fi transferați în România. © UNHCR/Mihai Eremia

Personalul de la UNHCR și OIM este prezent pe tot parcursul călătoriei, oferind sfaturi celor care încearcă să decidă ce trebuie să facă în continuare și furnizând informații despre subiecte precum asigurarea medicamentelor, rezervarea de bilete de călătorie gratuite și găsirea de cartele SIM.

„Acesta este primul convoi de astăzi care duce oameni de la granița dintre Moldova și Ucraina în România”, spune Batyr Sapbyiev, ofițer de protecție la UNHCR România, care a călătorit într-unul dintre autobuze. „Acest lucru este foarte important pentru că ajută la decongestionarea situației. Moldova este foarte aglomerată, iar capacitatea de primire este depășită. Serviciile vor fi oferite în România, iar oamenii vor alege dacă rămân sau își continuă drumul spre alte țări.”

Când autobuzele ajung la Huși, un oraș situat la câțiva kilometri de granița de est a României cu Republica Moldova, refugiații sunt primiți într-un centru de tranzit de către Departamentul pentru Situații de Urgență din România, cu sprijinul personalului UNHCR și OIM. Unii dintre ei își vor petrece noaptea aici, în timp ce alții intenționează să se îndrepte spre București, sau spre alte orașe.

Printre cei care se îndreaptă mai departe se numără și Mihail, în vârstă de 16 ani, tot din Odesa, care călătorește împreună cu mama sa pentru a sta la o mătușă în Slovacia. „Înainte de a pleca din Odesa, la școală am vorbit despre măsurile de securitate, ni s-a spus ce trebuie să facem dacă auzim sirena de raid aerian, unde trebuie să ne ascundem, cum trebuie să acordăm primul ajutor și așa mai departe”, spune el.

„Înainte de război, îmi vedeam viitorul în culorile curcubeului și luminos. Urma să termin clasa a 11-a și să trec examenele obligatorii. Dar acum… practic nu se învață, așa că îmi lipsește o mare parte din programa școlară”, adaugă Mihail. „Când războiul se va încheia complet în Ucraina, ne vom întoarce imediat. Îmi doresc cu adevărat ca acest lucru să se întâmple cât mai curând posibil”.

Share on Facebook Share on Twitter