Pe măsură ce criza din Siria se apropie de 10 ani, milioane de refugiați se confruntă cu dificultăți fără precedent din cauza creșterii sărăciei, lipsei de oportunități și a impactului COVID-19.
Hala Alhleil, refugiată siriană, în vârstă de 35 de ani, cu fiica ei cea mai mică Yasmin, în casa lor din Liban. © UNHCR / Haidar Darwish
Într-o singură cameră, umedă, în care familia sa de șase persoane doarme împreună – aerul este greu și cu miros de mucegai ce pătează pereții și mobilierul – Hala, o refugiată siriană (35 ani) descrie spirala descendentă pe care a luat-o viața lor de când au fugit de conflictul din țara natală și au ajuns în Liban, acum 10 ani.
„Obiectivul nostru principal a fost să scăpăm cu viață, din acel război”, a spus Hala despre evadarea lor din orașul natal Hama în 2011. „[În Liban] a existat un pic de seninătate […]. Copiii noștri mergeau încă la școală, învățau, puteau deveni ceva în viitor pentru a-și face mândri mama și tatăl.”
Dar pe măsură ce criza din Siria s-a extins an de an, resursele lor au început să se epuizeze și datoriile au început să se crească. Cei trei copii mai mari ai Halei au fost nevoiți să renunțe la școală, iar fiul cel mare Amer, în vârstă de 16 ani, a început să lucreze pentru a suplimenta veniturile mici obținute de soțului ei, ca zilier.
Situația Halei a devenit din păcate normalitate pentru familiile prinse în cea mai mare criză a refugiaților din lume.
Pe măsură ce conflictul sirian intră în al doilea deceniu, în loc să devină mai ușoară, viața de zi cu zi a celor 5,6 milioane de refugiați care trăiesc în țările învecinate este mai dură ca niciodată.
Sărăcia și insecuritatea alimentară sunt în creștere, înscrierea la școală și accesul la asistență medicală sunt în scădere, iar pandemia COVID-19 a eliminat o mare parte din munca informală pe care se bazează refugiații.
„Una după alta, tot ceea ce am făcut […] în ultimii șase – șapte ani a dispărut, nu a mai rămas nimic”, spune soțul Halei, Yasser. „Situația este foarte grea […] ne-a marcat; copiii au fost afectați și au devenit deprimați.”
„Am 16 ani – la această vârstă ar trebui să trăiesc cele mai bune zile ale copilăriei mele,” a adăugat fiul lor Amer. „Abandonarea școlii m-a făcut să simt că sunt nedorit în această viață. Munceam 12 ore pe zi, stând în picioare, în timp ce ar fi trebuit să fiu la școală, studiind.”
Criza financiară a Libanului a provocat deprecierea monedei naționale și prețurile produselor de bază au crescut. Combinată cu efectele economice devastatoare ale pandemiei COVID-19, aceasta a făcut ca ponderea refugiaților sirieni ce trăiesc sub pragul sărăciei extreme să se apropie de 90% spre sfârșitul anului 2020.
„Parcă trăim într-un război zilnic”.
Atât Amer, cât și tatăl său, Yasser și-au pierdut slujbele în timpul pandemiei, lăsând familia să se lupte pentru a pune mâncare pe masă și temându-se de evacuarea din apartamentul umed, unde doi dintre copii au început să sufere de astm bronșic.
Sănătatea mintală a familiei a suferit, de asemenea, datorită situației. Hala își petrece adesea zilele în imposibilitatea de a se ridica din pat, atât ea, cât și fiul ei Amer suferind de gânduri suicidale.
Aceste condiții sunt parte au unui fenomen mai larg. Anume, exacerbarea problemelor de sănătate mintală în rândul refugiaților sirieni, declanșată de strămutarea prelungită, pandemie și condițiile economice în declin. La sfârșitul anului 2020, un centru de apel din Liban condus de UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, a raportat o creștere a apelurilor din partea refugiaților care se gândeau la sinucidere și auto-vătămare.
Yasser a rezumat situația lor, spunând că, în ciuda faptului că a scăpat de conflictul din Siria:
„Parcă am trăi un război zilnic; un război tăcut, intern.”
În întreaga regiune, aceasta este o imagine comună în rândul sirienilor care au fugit de conflict în ultimul deceniu. Originar din Homs, Ahmad, în vârstă de 45 de ani, și-a părăsit țara la sfârșitul anului 2011 și a plecat în Libia unde spera că numărul relativ mai mic de refugiați sirieni îi va oferi mai multe șanse să găsească de lucru ca faianțar experimentat.
„La început, când am ajuns aici, lucrurile erau în regulă. Dar apoi situația s-a schimbat. Am trăit războiul în Siria, apoi am văzut din nou război aici, în Libia ”, a spus Ahmad, referindu-se la violența și noile instabilități ce au izbucnit în 2014, după primul război civil libian, în 2011.
„2020 a fost cel mai greu an pentru mine. Nu numai că luptele erau în toi, dar a început și pandemia coronavirusului”, a spus Ahmad, care locuiește împreună cu soția și cei cinci copii în Tripoli. „Cea mai mare îngrijorare a mea, în această perioadă, este cum să-mi pot câștiga existența. Cu doar câțiva ani în urmă era foarte ușor să găsesc de lucru, erau multe locuri de muncă și puteam lucra în fiecare zi. Acum, nu mai este cazul.”
Situația lor precară din Libia l-a determinat pe Ahmad să ia în considerare dezrădăcinarea familiei încă o dată, dar el și soția sa Ghadir au spus că în prezent nu se pot gândi să se întoarcă în Siria.
Soțul lui Hala, Yasser, explică modul în care situația familiei s-a deteriorat pe parcursul crizei de 10 ani. © UNHCR / Haidar Darwish
Fiul lui Hala, Amer, în vârstă de 16 ani, a avut gânduri sinucigașe de când și-a abandonat școala și a început să lucreze pentru a-și susține familia. © UNHCR / Haidar Darwish
Ahmad, 45 de ani, și familia sa așteaptă o întâlnire la un centru de înregistrare UNHCR din capitala libiană Tripoli. © UNHCR / Mohamed Alalem
Refugiatul sirian Khalil, în vârstă de 18 ani, repară un vehicul la garajul din Amman unde lucrează pentru 10 USD pe zi. © UNHCR / Lilly Carlisle
Criza prelungită a afectat în mod disproporționat grupurile vulnerabile precum copiii – care reprezintă aproape jumătate din totalul refugiaților sirieni – persoanele în vârstă, cei cu dizabilități, femeile și mamele singure.
Asma*, în vârstă de 40 de ani, este originară din Raqqa, Siria, dar în 2015 a fugit împreună cu cei trei copii ai săi la Izmir, în vestul Turciei, loc ce găzduiește cel mai mare număr de refugiați sirieni, la nivel global – peste 3,6 milioane de persoane.
„Am plecat din Siria pentru că mi-am pierdut soțul în timpul războiului – el a fost ucis în timpul bombardamentului,” a explicat Asma. „Când am venit în Turcia, am împrumutat bani de la oameni și am început să lucrez. De asemenea, unii oameni m-au ajutat prima oară când am ajuns aici. Am început să primesc asistență financiară. Copiii mei au început să meargă la școală. Ne-am simțit mai în siguranță aici.”
Dar, după câțiva ani în care a reușit să se întrețină și în ciuda faptului că și-a găsit siguranța, sănătatea Asmei a intrat în declin. Acest lucru, împreună cu dificultatea accesării serviciilor medicale, cauzată și de bariera lingvistică, au dus la incapabilitatea Asmei de a-și continua continua munca într-o fabrică de confecții și lupta continură de a-și acoperi costurile. Numai fiul ei mijlociu Ahmed, în vârstă de 13 ani, merge în continuare la școală.
„Cea mai mare problemă pentru mine acum este cum să plătesc chiria și facturile”, a spus ea. „Pentru mâncare, slavă Domnului, avem oameni în jur care ne ajută. Dar chiria și facturile sunt scumpe, trebuie să plătim pentru electricitate, apă și internet. Mai ales pentru fiul meu Ahmed, care face școala online, avem nevoie de internet.”
Este necesar un sprijin financiar adaptat și pe termen lung din partea comunității internaționale pentru a atenua impactul economic al COVID-19 și a opri scăderea nivelului de trai. Anul trecut, doar aproximativ jumătate din fundurile solicitate de organizațiile de caritate pentru intampinarea nevoilor tot mai disperate ale refugiaților sirieni și gazdelor acestora, au fost disponibile. Cel mai scăzut nivel din 2015.
Fără speranța unui sfârșit al crizei în viitorul apropiat, există riscul ca sprijinul internațional în scădere și condițiile economice să se deterioreze pentru milioane de refugiați și membrii vulnerabili ai comunităților locale ce-i găzduiesc. Aceasta poate duce la eliminarea tuturor progreselelor făcute până acum, reducerea accesului la educație și mijloace de trai, dar și amenințarea viitorului unei întregi generații. Mulți cred că este deja prea târziu.
Khalil, în vârstă de 18 ani, a venit în Iordania, în 2013, împreună cu familia. Provine din Aleppo, dintr-un mediu rural și s-a stabilit în capitala Amman. La început, tânărul luminos și vorbăreț a reușit să-și continue educația la o școală locală. Dar, la vârstă de numai 13 ani, a trebuit să renunțe la școală și să înceapă să lucreze pentru a-și întreține familia destul de numeroasă.
„Există câțiva copii care au trebuit să renunțe la visurile lor.”
„Îmi doream să fiu doctor când eram în Siria, dar faptul că am devenit refugiat a schimbat profund lucrurile”, a spus Khalil. „Există copii care au trebuit să renunțe la visurile lor.”
Acum lucrează șase zile pe săptămână ca mecanic, câștigând 7 dinari iordanieni (10 USD) pe zi, indiferent de ore, care sunt adesea lungi. „Este epuizant”, spune Khalil.
La fel ca milioane de alți refugiați sirieni, încă împrăștiați în regiune, deși a supraviețuit conflictului, Khalil și-a văzut perspectivele evaporându-se. Pe măsură ce criza continuă după acești 10 ani, el se gândește acum viitorul cu un sentiment de resemnare.
„Oricum, viața merge înainte”, spune el. „Aceasta este soarta mea; Trebuie să o accept și să trăiesc cu ea. ”
* Numele a fost schimbat din motive de protecție.
Reportaje: Dalal Harb, în Beirut, Caroline Gluck, la Tripoli, Cansin Argun, la Ankara și Nida Yassin la Amman.
Autor: Charlie Dunmore.
Share on Facebook Share on Twitter
