Timp de șapte decenii, colegii din Agenția ONU pentru Refugiați au protejat, salvat și schimbat milioane de vieți. Dar cât de bine ar fi, spune Înaltul Comisar Filippo Grandi, dacă nimeni nu ar fi obligat să fugă deloc…
Austria / Refugiați maghiari / Familia mare de refugiu: Tinerii se căsătoresc, se nasc copii, viața își ia ritmul normal. / UNHCR / 51/1958 / Szabo;
Pe când lumea era în ruină după al 2-lea Război Mondial și începea să se reconstruiască, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) avea sarcina de a le găsi un cămin refugiaților Europei. Înființat pe 14 decembrie 1950, mandatul acestuia era pe o perioadă limitată și explicit apolitic, ca și cum existența acestuia ar aminti de fiecare dată de nefericirea care trebuia să dispară odată cu molozul.
Dar schimbarea ordinii internaționale a adus noi conflicte și mai mulți refugiați – 200.000 de maghiari au fugit în Austria după ce revolta din 1956 a fost strivită de forțele sovietice. Anul următor, Tunisia a apelat la UNHCR pentru ajutor, deoarece războiul de independență din țara vecină, Algeria, trimitea peste graniță zeci de mii de oameni în căutarea unei vieți mai sigure.
Iar misiunea s-a extins în continuare. Perioada post-colonială a fost însoțită de luptele pentru eliberare și apoi de luptele pentru putere, cu mișcări sociale în care au fost implicați milioane de civili. An de an, continent după continent, UNHCR era chemat să ajute mulțimile tot mai numeroase de oameni forțați să se refugieze, din America Centrală, până în Africa subsahariană, în Vietnam și Cambodgia.
Anul trecut a marcat patru decenii de strămutări din Afganistan. Anul viitor se va împlini un deceniu de când a erupt în Siria conflictul care durează și astăzi. Și tot așa – o serie de aniversări nedorite, prin apariția sau reapariția unor noi conflicte, chiar dacă efectele celor vechi încă nu s-au șters. În ultimele șapte decenii, o lume care s-a angajat să se înscrie pe un traseu către pace s-a dovedit mai pricepută la a căuta conflicte, decât să le rezolve.
„O lume care a jurat să se îmbarce într-o eră a păcii s-a dovedit foarte bună la a găsi lupte noi”.
În consecință, UNHCR a fost solicitat de nenumărate ori ca să facă tot posibilul pentru a proteja oamenii vulnerabili dezrădăcinați de la casele lor. Această misiune a presupus, adesea, compromisuri. De obicei, noi nu ne aflăm „la masa discuțiilor” atunci când este decisă soarta națiunilor și a popoarelor. Dar cu siguranță noi ne aflăm pe teren, ajutând oamenii care sunt nevoiți să fugă atunci când disputele rămân nerezolvate. Natura noastră apolitică este stabilită prin statut, dar, având în vedere că suntem prezenți în multe crize și răspundem multor urgențe, munca noastră implică de multe ori o diplomație complexă, decizii dure și alegeri imposibile, pe măsură ce încercăm să ajungem la tot mai mulți oameni vulnerabili, cu resurse care pur și simplu nu pot ține pasul cu nevoile lor.
Foștii și actualii colegi din UNHCR se mândresc cu munca lor prin care au protejat, schimbat și salvat vieți. Se mândresc că s-au dovedit a fi la înălțimea noilor provocări, cum ar fi impactul schimbărilor climatice, sau, cel mai recent, pandemia de coronavirus – factori care amplifică problemele deja semnificative ridicate de strămutări.
În același timp, își doresc să nu se fi ajuns acolo. Dacă părțile beligerante ar încheia acorduri de încetare a focului, dacă oamenii strămutați s-ar putea întoarce acasă în siguranță, dacă guvernele ar suporta în comun responsabilitatea relocării, dacă statele și-ar respecta obligațiile prevăzute de dreptul internațional privind azilul și principiul nereturnării – de a nu-i trimite pe cei care au fugit de pericolele la adresa vieții lor înapoi de unde au venit – atunci noi, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, am avea mult mai puține motive de îngrijorare.
Și da, facem în mod repetat apel la toate cele de mai sus.
În 1994 am făcut parte din echipa operativă de urgență UNHCR în Zairul de atunci, care în prezent este Republica Democrată Congo. În patru zile, un milion de oameni au trecut granița din Rwanda în Zair, unde au avut parte de o epidemie de holeră, care a ucis zeci de mii de oameni. Colegii mei care se angajaseră să protejeze oamenii au avut în schimb de săpat morminte. Te poți gândi la viețile pe care le-ai salvat, la momentul când disperarea unui refugiat se transformă în speranță grație eforturilor tale. Dar nu vei înceta niciodată să te gândești la viețile pe care nu le-ai putut salva.
„La cea de-a 70-a aniversare a UNHCR, provocarea mea față de comunitatea internațională este următoarea: lăsați-mă fără loc de muncă”.
Cu aproape un an în urmă, numărul total al refugiaților, strămutați intern, solicitanți de azil și apatrizi atinsese 1% din populația lumii. Mă întreb, ce procentaj vom considera inacceptabil – 2%, 5% sau mai mult? Câți oameni trebuie să sufere pierderile și umilința strămutării pentru ca liderii politici să colaboreze în soluționarea cauzelor dezrădăcinării forțate?
Așadar, la a-70-a aniversare a UNHCR, provocarea mea adresată comunității internaționale este aceasta: lăsați-mă fără serviciu. Propuneți-vă să construiți o lume în care chiar să nu mai fie nevoie de o agenție ONU pentru refugiați, deoarece nimeni nu este nevoit să își caute refugiu. Nu mă înțelegeți greșit: după cum se prezintă situația, munca noastră este crucială – dar paradoxul este acela că noi nu ar trebui să existăm. Dacă vom mai avea de marcat multe aniversări, singura concluzie va fi că a eșuat comunitatea internațională.
Dar dacă factorii care cauzează strămutările în masă s-ar rezolva măcar în șase țări, milioane de refugiați ar putea să meargă acasă, la fel ca multe alte milioane de oameni strămutați intern. Acesta ar fi un început foarte bun – ceva ce am putea sărbători cu toții, cu adevărat.
Share on Facebook Share on Twitter
